Dezvoltarea rapidă a energiei fotovoltaice a schimbat relația dintre consumator și sistemul energetic. Consumatorul poate deveni simultan producător, utilizator și, în anumite condiții, furnizor de energie către rețea. Italia și Spania sunt printre piețele europene cu cea mai mare dezvoltare a autoconsumului, favorizată inclusiv de resursa solară și de politici publice orientate către integrarea producției distribuite.
O comparație cu România evidențiază însă o diferență importantă de concepție. În Italia și Spania, legislația este construită în jurul autoconsumului de energie, iar energia injectată în rețea este o consecință a acestuia. România a consacrat, în schimb, prosumatorul ca statut juridic, căruia îi sunt asociate drepturi specifice privind producția, consumul, stocarea și vânzarea energiei.
Italia: autoconsum și valorificarea surplusului la prețuri de piață
În Italia, „prosumer” nu este o categorie juridică distinctă. Cadrul legal definește autoconsumatorul de energie regenerabilă ca pe clientul final care produce energie pentru propriul consum, având posibilitatea de a stoca sau vinde energia produsă.
Pentru energia injectată în rețea, un rol central îl are GSE – Gestore dei Servizi Energetici, companie deținută de stat. Prin mecanismul Ritiro Dedicato (RID), GSE cumpără energia injectată de producător, efectuează decontarea și o valorifică ulterior pe piață. Remunerația urmărește în principal prețurile orare zonale, existând și mecanisme de preț minim garantat pentru anumite categorii de instalații.
Italia a renunțat pentru noile instalații la mecanismul tradițional Scambio sul Posto, bazat pe compensarea între energia consumată și cea injectată. Direcția actuală este separarea mai clară între energia autoconsumată, energia vândută și stimulentele acordate pentru autoconsumul colectiv și comunitățile energetice.
Modelul italian transmite astfel un semnal de preț mai apropiat de valoarea reală a energiei în fiecare interval. Producătorul are un stimulent să utilizeze local energia produsă, să investească în stocare și să trateze energia injectată ca pe o marfă cu o valoare variabilă în timp.
Spania: compensare prin furnizor, fără net metering la prețul de retail
Spania a construit, de asemenea, cadrul juridic în jurul conceptului de autoconsumo. Sunt recunoscute autoconsumul fără surplus, autoconsumul cu surplus și autoconsumul colectiv.
Pentru instalațiile eligibile, energia excedentară poate fi inclusă în mecanismul de compensare simplificată. În acest caz, furnizorul preia surplusul, iar valoarea acestuia este reflectată sub forma unui credit pe factura consumatorului. Nu este vorba despre o plată directă din partea statului.
Compensarea se realizează pe baza cantităților de energie stabilite la nivel orar și este limitată la valoarea energiei consumate din rețea în perioada de facturare. Prin urmare, mecanismul nu permite, în mod obișnuit, obținerea unei facturi negative sau transferarea automată a unui excedent financiar în perioadele următoare.
Un element important este că Spania nu a adoptat un sistem de compensare a surplusului la același preț cu energia cumpărată de consumator la retail. Valoarea energiei injectate este mai apropiată de condițiile pieței, iar pentru energia autoconsumată nu se aplică aceleași costuri ca pentru energia preluată din rețea.
Și în Spania, direcția de politică energetică este orientată către creșterea autoconsumului și dezvoltarea comunităților energetice, nu către transformarea rețelei într-un mecanism de compensare nelimitată a producției individuale.
România: un statut juridic distinct și compensarea 1:1
România a ales o abordare diferită. Legea energiei definește explicit prosumatorul ca pe clientul final care deține o instalație de producere a energiei electrice, consumă energia produsă pentru propriile necesități și poate stoca sau vinde energia.
Legea nr. 160/2026 menține, pentru instalațiile de până la 200 kW pe loc de consum, compensarea cantitativă 1:1 până la 31 decembrie 2030. Energia consumată și energia livrată în rețea sunt compensate la același preț al energiei active prevăzut în contractul de furnizare, cu decontare lunară.
Pentru instalațiile între 200 și 400 kW, nu se mai aplică această compensare cantitativă. Furnizorul cumpără energia injectată la prețul mediu ponderat lunar al pieței pentru ziua următoare.
Diferența față de Italia este că România nu are un cumpărător central de tip GSE pentru energia prosumatorilor. Diferența față de Spania este că, pentru instalațiile mici, mecanismul românesc se bazează pe compensarea cantităților la prețul energiei active din contract, nu pe un credit financiar limitat la valoarea energiei consumate în perioada de facturare.
Această configurație a contribuit la dezvoltarea rapidă a prosumatorilor și a capacităților fotovoltaice distribuite. În același timp, ea ridică o problemă de funcționare a pieței.
Problema semnalului de preț
Producția fotovoltaică este concentrată în orele de zi. În perioadele cu producție solară ridicată, prețul energiei pe piață poate scădea semnificativ, în timp ce consumul gospodăriilor nu crește neapărat în aceeași măsură.
În aceste condiții, compensarea energiei injectate la un preț apropiat de cel de retail reduce importanța momentului în care energia este produsă și livrată. Din perspectiva prosumatorului, un kWh injectat într-o perioadă cu valoare redusă pentru sistem poate avea o valoare apropiată de un kWh cumpărat ulterior din rețea, deși cele două cantități au valori economice diferite.
Rezultatul poate fi un stimulent mai puternic pentru creșterea producției și injectarea surplusului decât pentru creșterea autoconsumului, utilizarea stocării sau deplasarea consumului către orele de producție.
În plus, energia injectată trebuie integrată în portofoliile furnizorilor și generează costuri de echilibrare. Dacă mecanismul de compensare nu reflectă valoarea energiei în piață și costurile asociate, o parte din aceste diferențe poate ajunge să fie suportată indirect de ceilalți participanți la sistem.
Concluzii pentru România
Experiența Italiei și Spaniei arată că dezvoltarea prosumatorilor nu trebuie legată exclusiv de compensarea energiei injectate. O etapă următoare a cadrului românesc ar putea pune un accent mai mare pe autoconsum, stocare, flexibilitate și comunități energetice.
În paralel, remunerarea energiei injectate ar putea evolua gradual către mecanisme care reflectă mai bine valoarea acesteia în piață, inclusiv prin diferențierea în timp. O astfel de schimbare ar oferi prosumatorilor un stimulent pentru a consuma energia atunci când este disponibilă, a o stoca atunci când producția depășește consumul și a injecta în rețea atunci când energia are o valoare mai ridicată.
Este importantă și delimitarea clară între sprijinul acordat investiției în capacități regenerabile și remunerarea operațională a energiei produse. Cele două obiective pot fi susținute prin instrumente diferite, fără ca prețul energiei injectate să includă automat toate componentele prețului final plătit de consumator.
Italia, Spania și România au dezvoltat modele funcționale pentru integrarea producției distribuite, dar pornesc de la concepții diferite.
Italia și Spania reglementează în primul rând autoconsumul, iar surplusul este valorificat prin mecanisme distincte, mai apropiate de condițiile pieței. Italia utilizează un cumpărător central, GSE, în timp ce Spania se bazează în principal pe furnizor și pe compensarea sub forma unui credit pe factură.
România a ales să confere prosumatorului un statut juridic distinct și a utilizat compensarea cantitativă 1:1 ca principal instrument pentru instalațiile mici. Mecanismul a susținut dezvoltarea rapidă a producției fotovoltaice, dar poate transmite un semnal insuficient privind valoarea diferită a energiei în funcție de momentul producerii.
Pentru etapa următoare, obiectivul nu ar trebui să fie doar creșterea numărului de prosumatori, ci integrarea acestora într-un mod eficient în sistemul energetic. Autoconsumul, stocarea, comunitățile energetice și o remunerare mai apropiată de valoarea de piață a energiei injectate pot transforma producția distribuită dintr-o sursă de presiune asupra sistemului într-o resursă de flexibilitate.
